Evolutia marcajelor rutiere in antichitate

Drumurile lumii au început ca simple tăieturi prin praf și piatră, fără vreo ordine mai mare decât cea a soarelui și a ploii. În vremea romanilor, pietrele miliarii stăteau de veghe pe margine, ca niște paznici de granit, arătându-ți cât de departe mai e Roma și cât de aproape e întunericul nopții. Erau primele semne, fără vopsea, dar pline de poveste.

Secole mai târziu, în Roma medievală, se spune că, la un jubileu, cineva a trasat linii pentru a despărți pelerinii. Poate a fost doar un zvon, poate o mică magie urbană, dar îmi place să cred că a fost primul gând de a împărți drumul în povești paralele.

Prin anii 1600, lângă Mexico City, pietre deschise la culoare au început să taie drumul în două, ca o cicatrice luminoasă între sensuri. Apoi, odată cu secolul XX, asfaltul și motorul au grăbit viața, iar siguranța a devenit o poveste urgentă.

În Michigan, 1911, un om pe nume Edward Hines a văzut un camion scurgând o dâră albă și a înțeles că drumul poate fi împărțit fără ceartă. În California, 1917, o doctoriță, June McCarroll, a luat pensula și a pictat ea însăși linia de mijloc, ca pe o rană care trebuia închisă înainte să curgă mai mult sânge.

Și, în Anglia anilor ’30, cineva a pus în asfalt ochi de pisică — mici licăriri verzi, care îți arătau calea pe timp de noapte, ca niște stele prinse la pământ.

Așa a crescut istoria marcajelor: din piatră, din praf, din vopsea și din grija oamenilor care, fără să știe, scriau cu linii albe și galbene un roman tăcut pe fiecare drum al lumii..